Repriza a doua pur si simplu ia foc, Henry pare ca misca, dar dezamageste in ciuda marelui nume pe care il purta o data, de mult. Dansam si sarbatorim in tribune, dar si pe scena de pe Olimpico, una fiesta nebuna, declansata in urma asasinatului din teren. Explozie de culoare si de viata. Lovitura libera din minutul 50 se transforma intr-o bara, una fenomenala, care ne scuteste insa de fericirea absoluta!
Transpiram in 55, dar din atatia jucatori inalti ai lui Manchester, Park e cel ales pentru ce ar fi putut fi egalarea pe tabela de joc. Yaya Toure ne pune in incurcatura, dar nu suntem jenati, ci ii jenam prin superioritate. Ronaldo mai verifica din cand in cand egoul si vedetismul in ecranele de pe Olimpico, fiind usor deranjat de cum arata freza lui in seara de mai (o fi din cauza caldurii, saracul). Rooney zero barat, Tevez abia misca, apreciez totusi prestatia lui Ferdinand si Carrick. Pique glorios, dar ne lipseste mult Marquez, in ciuda inlocuitorului Sylvinho si a mijlocasului impins Busquets.
Al doilea gol din minutul 70, opera micului mare 'Leon' al echipei, este fara indoiala incununarea atator pase de magicieni, atator minuni de jucatori crescuti si antrenati la Barcelona sa devina lunetisti ai portii, oameni ce si-au oferit darul si talentul pentru eterna emblema a Cataloniei. Capitala, oras de noapte, loc viu si stralucitor in bataia brizelor mediteranene, scandeaza pana tarziu, in noapte, imnul unei echipe care a asezat lumea la picioarele ei.
¡Barça, Barça, Barça! Campeones, campeones, ole ole ole!

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa comentariu