Mi s-a reprosat de catre o persoana care ma cunoaste prea putin, se pare, ca sunt vulnerabila la problemele delicate ale vietii si ca, prin urmare, in orice clipa se asteapta sa cad, infranta de sirul interminabil de tradari, suferinte, minciuni si tragedii ale vietii si, odata palmuita de aspra infatisare a bolii, nu ma voi mai ridica, sunt prea slaba.
Oare ar trebui sa-i spun ca m-am intalnit deja cu durerea? Sa ii explic si ei ca am fost si am vazut? Ca am suferit si am plans? Cum sa ii explic cuiva care ma crede invinsa ca tulburarea mi-a macinat mereu gandurile, mi-a macinat visele, a macinat tot?
Sa vad oameni care se lupta cu moartea, sa vad persoane ce nu si-au pierdut doar parul, ci chiar sperantele in cautarea sanatatii si poate, implicit, a fericirii este cutremurator. Si mai tulburator era faptul ca ii vedeam aproape ucisi, cazuti la pat, nenorociti de cancer in timp ce si eu ma tineam cu greu pe picioare. Nu stiu ce te consuma mai mult, faptul ca esti in suferinta fizica sau privirile pe care acele persoane bolnave le arunca, tremurand de frica bolii.
Atat de calzi si de sinceri, lor le era mila de mine. Pentru ca eram doar un copil rapus de o boala, care trebuia sa se recupereze dupa o operatie destul de nepotrivita pentru varsta mea frageda. Pentru ca, pe patul de spital, rapusi si gemand de durere, mai aveau puterea de a mangaia crestetul celor speriati, de a le spune o vorba buna, de a ii incuraja sa vada viitorul. Chimioterapie, raze, unde magnetice, aparate ce iti transforma creierul intr-o leguma. Si totusi poti fi om cat ti-a mai ramas, poti sa intrebi un copil de 18 ani cum a ajuns in Cluj pentru a se opera, ii poti citi in priviri disperarea pentru ca nu stie ce ii rezerva soarta. Oamenii astia sunt aur, un aur neslefuit, dar pretios si demn, un aur ce nu dispare atunci cand apar semne ale trecerii timpului. Ei marcheaza triumful cancerului pe pamant si, desi pier cautand fericirea in sanatate, in mod sigur vor ajuta alti oameni sa vada altfel probleme vietii. Pe mine m-au ajutat enorm sa inteleg cat sunt de norocoasa sa traiesc langa familia mea, langa prieteni, sa fiu iubita si (mai mult sau mai putin) sanatoasa, sa privesc inainte si sa zambesc fara frica.
Am invatat ce-i durerea si nu mi-e frica sa recunosc ca am fost pierduta pentru mult timp, crezand ca nu voi fi destul de puternica. Si nici nu sunt fatarnica cand spun ca imi iubesc lumea, pentru ca ei, bolnavii de cancer si oamenii operati de tumori din Institutul Oncologic 'Ion Chiriuta' din Cluj m-au facut sa vad viata altfel. Odihneste-te in pace, Elena!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa comentariu