Acum regret ca am trantit nervoasa usa, neprivind inapoi. Am crezut ca orice alt cuvant poate fi de prisos si am lasat tacerea sa decida pentru amandoi. A fost scurt, dar se pare ca imaginea acelui moment in mintea mea capata noi dimensiuni, se repeta intr-un ritual ce dureaza mai mult decat viata insasi. Ar trebui sa accept resemnata ceea ce destinul a ales fara sa-mi priveasca chipul sau fara a asculta motivele? Sa privesc in continuare trecutul cu o nepasare surda si care imi consuma fiecare clipa, chinuindu-ma cu un nesat amagitor? Si daca as vrea sa strig la tine, tacere? Daca ti-as complimenta pustietatea, as reusi sa smulg macar un ecou? Ar invinge singuratatea doar un singur si ciudat ecou? Sau mi-as pierde glasul in zadar incercand sa-ti acopar imensa prapastie?
De ce te incapatanezi sa ne inchizi in aceste cufere ale indiferentei, obligandu-ne sa ne traim viata chinuiti, ursuzi unii fata de ceilalti, reci si atat de pustii, dorind implinirea numai pentru noi?
Mi-ar placea sa iti alin durerea spunandu-ti ca doar vantul a facut acea usa sa se inchida, limitandu-ne lumile in cel mai crud mod cu putinta. Ai accepta sa te mint? Sa-ti tradez simtirile si sa-ti spun ca nu a fost vina mea.. Poate asa voi reusi sa scap de aceste remuscari. Da da, iti voi marturisi. Ma vei intelege si ierta. Te iubesc.
Acum regret ca nu am expediat niciodata aceasta scrisoare. Inca te iubesc, chiar daca .. usa ta e inchisa pe veci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa comentariu